luni, 1 octombrie 2012

Copiii din Hamelin

(unul rămas în urmă)


Încă mai am momente în care îmi vine să plâng
de fericire pentru un vers.
Știu că e o prostie.
Oamenii mari nu fac asta.
Nu, oamenii serioși nu fac asta.

Și dacă mă gândesc la creierul meu, nu văd
lucrarea naturii desăvârșită,
nu descopăr minunea,
ci o bormașină stricată
dată pe mâna unui imbecil.

Știu că oamenii onorabili au o părere mai bună
despre umanitate.

Ei se-nfrățesc.
Își împrumută desfăcătoarele de conserve.
Își admiră unul altuia golul
ce li se cască-n farfurii.

Într-o noapte am urcat pe acoperișul unui bloc
de 26 de etaje – am văzut orașul scufundat
și m-am gândit cum ar fi.

Un comentariu: