marți, 29 septembrie 2009

Mariana Marin. "Nebunia de a gusta trandafir"

A fost cea mai bună din generaţia lor, mi-a spus de curând despre Mariana Marin (1956-2003) una dintre cele mai apreciate şi mai verticale scriitoare din literatura de azi, confirmându-mi astfel o credinţă în faţa căreia m-am bănuit uneori de subiectivism.
Poezia Marianei Marin reuşeşte în continuare să emoţioneze şi să producă senzaţia de limpezime şi de adevăr pe care nu ţi-o dau decât cei mai buni poeţi din toate epocile. Recitând cu diferite ocazii din Zestrea de aur, antologia apărută cu doar vreo şase luni înainte să moară, reacţiile au fost întotdeauna entuziaste: ce i-ar mai fi plăcut lui Madi să vadă tineri poeţi atât de curioşi să citească mai mult, să-i descopere în întregime Mutilarea artistului la tinereţe, Atelierele sau Un război de o sută de ani.
Fire aventuroasă şi boemă (practicând însă boema, din câte îmi dau seama, ca pe o soluţie existenţială într-o lume sordidă şi închistată), Mariana Marin nu a fost mandatara unui spirit de vigilenţă civică. Nu a vorbit şi nu ar fi putut vorbi niciodată de la tribună în numele celor mulţi, al celor oprimaţi şi învinşi. Toată poezia ei este un manual de supravieţuire nu neapărat într-o vreme a “gândirii captive”, ci în universul propriilor traume şi fantasme latente. “Uneori, monstruozitatea e ceva care vine dinăuntru” scria într-un poem din volumul de debut. Poezia ei pasionată şi subiectivă nu vine pe strunele disperării colective, nu este – în epoca în care poeţii tineri aveau ca ţel principal plasarea în inima realului – o ieremiadă patetică, ci mărturia extrem de personală a unei fiinţe care se vede smulsă şi risipită din realitatea propriei existenţe.
După şase ani şi jumătate, încă mi se pare că moartea Marianei Marin a lăsat un gol foarte greu de umplut – atât în vieţile prietenilor ei, cât mai ales în poezia românească de azi. Nici o poetă de după (şi foarte puţine dinaintea ei) nu a mai scris atât de bine, atentă la acordul ireproşabil dintre fatalitatea înzestrării şi alegerile morale care ne aşază în faţa adevărului, a curajului şi a demnităţii. Dintre 80-işti, cu tot regretul unei asemenea observaţii, Mariana Marin pare să fi fost printre foarte puţinii poeţi (dacă nu singura) comparabili, atât ca anvergură a conştiinţei, cât şi ca talent, cu poeţii disidenţi din URSS sau cu “noii barbari” din Polonia anilor ‘70-‘80. Dovadă stau Atelierele, poemele scrise la mijlocul anilor ’80 şi apărute în 1990, când aveau să şi facă, traduse în franceză, o scurtă carieră în occident. Numai un astfel de om şi de poet ar fi reuşit (ca Mazilescu înaintea ei) să împace atâta timp dereglările masive provocate de boală, angoasă, puseuri autodestructive, cu acea luciditate saturniană ce poate face dintr-un poet o torţă.
Am învăţat cândva de la un poet pe care îl admir că există o matematică a vocaţiei pe care nimic (oricâtă sensibilitate, oricâtă cultură, oricâtă luminoasă inteligenţă) nu o poate înşela. Să admirăm, în treacăt, simplitatea şi rigoarea profesate cu o impecabilă stăpânire de sine pe care le emană elegiile Marianei Marin, scrise acum mai bine de douăzeci de ani. “Nu sunt o fiinţă morală. / Cine trăind ar putea rămâne curat şi integru? / Dar uneori, în nopţile de vară toridă, / când încep să cobor scara evoluţiei acestei specii, / gândesc şi văd cu ochiul din frunte / însingurat şi zdrobit.” O conştiinţă etică atât de puternică la un poet cu un fond afectiv învolburat şi o sensibilitate aproape maladivă este un dat necruţător. “Într-o vreme şi eu aveam un creier frumos. / Îţi spuneam: uite, ce frumos îmi curge sângele. / Uite, ce curată e moartea mea lentă. / Într-o vreme şi eu miroseam a zăpadă.” Creierul, şi nu plămânii mult încercaţi, nici inima care participa la toată durerea şi agitaţia lumii, creierul Marianei Marin a clacat dintr-o dată, pe neaşteptate.
Într-un timp în care atâţia şi-au extirpat fibra morală, au fost delatori sau şi-au înfipt capul în nisip aşteptând să treacă primejdia, Mariana Marin a scris, punându-şi tot timpul, împreună cu cititorul ei, capul pe ghilotină (imagine de altfel frecventă, ca şi ştreangul, în versurile sale): “Realitatea ne-a pătruns şi azi pe sub uşă. / (...) Bestia şi Fonful din noi iar se înfruptă.” Rare au fost versurile atât de directe, atât de răspicat opozante din acei ani şi încă mai rară a fost această manieră proaspătă şi subtilă (pe care Mariana Marin a învăţat-o în bună măsură de la Rolf Bossert) de a vorbi despre lagărul existenţial al epocii din perspectiva redefinită a unui poet blestemat. Imprevizibilă, Madi nu era unul dintre acei poeţi care, odată ştampilaţi de critică sau de cititori, nu încearcă decât să se menţină sau să-şi conserve statutul. Şi iată procesul psihic prin care Mariana Marin se salva, reuşind de la o vârstă (şi de la o carte) la alta să fie ea însăşi, dar fără să se repete sau să dea impresia de autosuficienţă: aflată în interiorul unei convenţii, o submina cu bună ştiinţă. Un veritabil modus vivendi. Ca în Aripa secretă, unde propune o terapeutică spirituală prin respingerea totalitarismelor, împrumutând vocea lui Anne Frank, din interiorul căreia vorbeşte cu aceeaşi febricitate şi perseverenţă exasperată. Poate doar Magda Isanos să mai fi reuşit, cu patru decenii înaintea sa, ceva asemănător, deşi emanciparea literaturii române de mode şi modele moderniste “înalte” încă nu se petrecuse.
Am întâlnit-o pentru ultima oară pe Madi cu două zile înainte să moară, la mitingul de la Universitate legat de războiul din Irak, ce tocmai începuse. Era aceeaşi poetă care scrisese în “Maestrul cântăreţ”: “Până şi a supravieţui a devenit de acum o ruşine.” Aceeaşi poetă pe care am văzut-o bucurându-se frenetic şi care părea alteori epuizată şi prăbuşită în sine. Printre toţi acei oameni, Mariana Marin zâmbea în soarele de sfârşit de martie, dar mi-am dat seama că, dincolo de solidaritatea cu manifestanţii vioi, ce purtau pancarte, tricouri imprimate şi fluiere, Madi rămăsese solitară în mulţime, atentă la ceva ce pândea dintotdeauna din spatele tufelor înflorite. “Da, nu-i mai cer acestei lumi decât liniştea.


* portretul Marianei Marin e din 2001 şi îi aparţine excelentului fotograf şi grafician Tudor Jebeleanu
** veţi putea citi mai multe despre Mariana Marin în suplimentul "Observatorului cultural" din 1 octombrie

duminică, 27 septembrie 2009

Alte poeme de Roberto Bolaño

Roberto Bolaño s-a născut în 1953 la Santiago de Chile, fiul unui şofer de camion şi al unei profesoare. În 1968 se mută în Mexico City, renunţă la şcoală şi devine activist politic (troţkist). A trăit o viaţă aventuroasă, petrecând diferite perioade în Chile, El Salvador, Mexic, Franţa şi Spania. S-a considerat întotdeauna în primul rând poet (s-a apucat de proză la sfârşitul anilor '80, iar primul său roman a fost publicat în 1993). Până în 2003, când a murit din cauza unei afecţiuni a ficatului, a publicat peste 10 volume de proză şi două de versuri, lăsând alte 10 cărţi nepublicate (unele dintre ele neterminate). La noi au fost traduse până acum volumele O stea îndepărtată, Nocturnă în Chile şi Târfe asasine, toate la editura Curtea Veche.


În sala de lectură a Iadului


În sala de lectură a Iadului În clubul
pasionaţilor de science-fiction
În grădinile îngheţate În dormitoarele de tranzit
Pe potecile acoperite de gheaţă Când totul pare în sfârşit mai clar
şi fiecare clipă este mai bună şi mai puţin importantă
Cu o ţigară în gură şi cu frică Uneori
ochii verzi şi 26 de ani Al dumneavoastră sincer


Lupe


Lucra
în la Guerrero, la câteva străzi distanţă de Julian
avea 17 ani şi pierduse un fiu.
Amintirea o făcea să plângă în acea cameră din hotelul Trebol
spaţioasă şi întunecată, cu cadă şi bideu, locul ideal
pentru a trăi câţiva ani. Locul ideal ca să scrii
o carte de memorii apocrife sau o plachetă
de poeme de groază. Lupe
era slabă şi avea picioare lungi şi pătate
de leopard.
Prima oară nici măcar n-am avut erecţie
şi nici nu speram să am o erecţie. Lupe vorbea despre viaţa ei
şi despre ce era pentru ea fericirea.
Ne-am revăzut după o săptămână. Am întâlnit-o
la colţul unei străzi împreună cu alte târfuliţe adolescente,
sprijinită de bara de protecţie a unui Cadillac vechi.
Cred că ne-am bucurat să ne revedem. De-atunci,
Lupe începu să-mi povestească lucruri despre viaţa ei, uneori plângând,
alteori trăgându-ne-o, aproape mereu goi în pat,
uitându-ne în tavan şi ţinându-ne de mână.
Fiul ei se născuse bolnav, iar Lupe îi promisese Fecioarei
că se va lăsa de meserie dacă pruncul ei se făcea bine.
S-a ţinut de promisiune o lună sau două şi apoi a trebuit să se-ntoarcă.
Puţin după asta, copilul ei a murit şi Lupe a spus
că era vina ei, fiindcă nu se ţinuse de promisiunea făcută Fecioarei.
Fecioara îl luase pe micuţul înger ca plată a unei
promisiuni încălcate.
Nu ştiam ce să-i spun.
Îmi plăceau copiii, desigur,
dar aveau să mai treacă mulţi ani până să aflu
ce înseamnă să ai un fiu.
Aşa că am rămas tăcut gândindu-mă la sentimentul straniu
ce emana din tăcerea acelui hotel.
Fie erau foarte groşi pereţii, fie eram singurii oaspeţi,
fie ceilalţi nu deschideau gura nici măcar ca să geamă.
Era atât de uşor să o călăreşti pe Lupe şi să te simţi bărbat
şi să te simţi nenorocit. Era uşor să o aduci
în ritmul tău şi era uşor să o asculţi vorbind
despre ultimele filme de groază pe care le văzuse
la cinematograful Bucareli.
Picioarele ei de leopard se încolăceau în jurul taliei mele
şi îşi afunda capul în pieptul meu căutându-mi sfârcurile
sau bătăile inimii.
Asta vreau să-ţi sug, mi-a spus într-o noapte.
Ce, Lupe
? Inima.


Detectivii


Am visat detectivi pierdu
ţi în oraşul întunecat.
Le-am auzit gemetele, greaţa, delicateţea
Cu care evadau.
Am visat doi pictori ce nu-mpliniseră
40 de ani când Columb
A descoperit America.
(Unul clasic, atemporal, iar celălalt
Mereu Modern,
Ca o grămăjoară de rahat.)
Am visat urma strălucitoare a unei tălpi,
Dârele şerpilor
Studiate din nou şi din nou
De către detectivi
Absolut disperaţi.
Am visat un caz dificil,
Am văzut holuri înţesate de poliţişti,
Interogatoriile care nu au rezolvat nimic,
Şi am văzut apoi un detectiv
Întorcându-se la locul crimei
Singur şi liniştit
Ca în cele mai urâte coşmaruri,
L-am văzut stând pe jos şi fumând
Într-un dormitor plin de sânge uscat
În timp ce limbile ceasului
Înaintau cu ultimele puteri prin noaptea
Interminabilă.


traducere de Claudiu Komartin

vineri, 25 septembrie 2009

Franţuzoaica. Un poem de Roberto Bolaño

O femeie inteligentă.
O femeie frumoasă.
Ştia toate variantele şi toate posibilităţile.
Citea aforismele lui Duchamp şi povestirile lui Defoe.
Având în general un autocontrol de invidiat,
Mai puţin când era deprimată şi când se-mbăta,
Iar asta putea dura două-trei zile,
Amesteca vinul de Bordeaux cu Valium
De ţi se făcea pielea găină.
Apoi, de regulă îţi povestea ce i s-a întâmplat
Între 15 şi 18 ani.
Un îngrozitor film porno,
Trupuri goale şi afaceri la limita legii,
O actriţă de vocaţie, dar şi o fată cu ciudate accese de lăcomie.
Am întâlnit-o când de-abia împlinise 25,
Într-o perioadă de linişte.
Bănuiesc că se temea de bătrâneţe şi de moarte.
Pentru ea, bătrâneţea însemna vârsta de 30 de ani,
Războiul de Treizeci de Ani,
Cei treizeci de ani pe care-i avea Hristos când s-a apucat să predice,
O vârstă ca oricare alta, i-am spus când luam cina
La lumina lumânării
Contemplând curgerea celui mai literar râu din lume.
Pentru noi însă prestigiul era în altă parte,
În benzile posedate de lentoare, în gesturile
Minunat de încete
Ale dereglărilor nervoase,
În paturile întunecate,
În multiplicarea geometrică a vitrinelor goale
Şi în mormântul realităţii,
Absolutul nostru,
Voltaire al nostru,
Filosofia noastră de dormitor, de budoar.
O fată inteligentă, după cum am spus,
Cu acea rară virtute de a prevedea lucrurile
(Rară pentru noi, latinoamericanii)
Atât de comună în ţara ei,
Unde până şi asasinii au carnete de economii
Iar ea nu avea de gând să fie mai puţin de-atât,
Un carnet de economii şi o fotografie cu Tristan Cabral,
Nostalgia pentru ce n-a trăit
În vreme ce acel râu prestigios târa un soare muribund
Iar pe obrajii ei curgeau lacrimi în aparenţă gratuite.
Nu vreau să mor, a şoptit în timp ce trecea
În întunecimea vicleană a dormitorului,
Şi eu neştiind ce să spun,
Chiar nu ştiam ce să spun,
Doar să o mângâi şi s-o susţin în timp ce ea se mişca
În sus şi în jos precum viaţa,
În sus şi în jos ca poeţii francezi,
Inocentă şi pedepsită,
Până ce s-a întors pe planeta Pământ
Şi printre buze i s-au înfiripat
Pasaje din adolescenţa ce umpluse deodată dormitorul:
Cópii care pl
ângeau pe scările de la metrou,
Cópii ce făceau dragoste cu doi tipi deodată
În timp ce afară ploaia cădea
Peste pungile cu gunoi şi peste pistoalele abandonate
În pungile cu gunoi,
Ploaia ce spală totul
Mai puţin memoria şi raţiunea.
Rochia, geaca de piele, cizmele italieneşti, lenjeria înnebunitoare
Apăreau şi dispăreau în dormitorul nostru fosforescent şi pulsatil,
Iar în ochii ei flashurile unor aventuri mai puţin intime
Scânteiau ca nişte licurici.
O iubire ce n-avea să dureze prea mult
Dar care până la desert va fi devenit de neuitat.
Asta e ceea ce mi-a spus
Aşezată lângă fereastră
Cu chipul suspendat în timp,
Iar buzele ei erau buzele unei statui.
O iubire de neuitat
Sub ploaie
Sub cerul scânteind de antene
În care convieţuiau obiecte din secolul XVII
Şi găinaţ de porumbei din secolul XX.
Iar la mijloc
Eterna capacitate de a produce durere,
Neînvinsă de trecerea anilor
Neînvinsă de atâtea iubiri
De neuitat.
Asta e ceea ce mi-a spus.
O iubire de neuitat,
Scurtă precum un uragan?
Nu, o iubire scurtă
Ca ultimul suspin al unui cap ghilotinat,
Capul unui rege sau al unui conte breton,
Scurtă ca frumuseţea,
Frumuseţea absolută,
Aceea care conţine întreaga măreţie şi întreaga mizerie a lumii
Şi pe care numai cei ce iubesc o pot vedea.


traducere de Claudiu Komartin

joi, 24 septembrie 2009

Biroul de cercetări melodramatice

"Biroul de cercetări melodramatice" este un proiect al tinerelor artiste Alina Popa şi Irina Gheorghe. Astăzi are loc lansarea sa oficială, la Galeria Posibilă (str. Popa Petre nr. 6). Iată prezentarea întregii afaceri (făcută de Alina şi Irina):

BIROUL DE CERCETĂRI MELODRAMATICE

anunţă deschiderea unui sediu temporar la Galeria Posibilă în perioada 24 septembrie - 3 octombrie

Lansarea oficială cu protocol va avea loc joi, 24 septembrie 2009 la ora 18.00.


Program cu publicul:

joi - sâmbătă 16.00 - 20.00

Scurt istoric

Biroul de Cercetări Melodramatice este o instituţie independentă înfiinţată în anul 2009 în vederea analizei unei arhive recent descoperite, ale cărei piese centrale sunt cadre din pelicula unor filme pierdute din anii '40 necunoscute până în prezent. Filmele şi povestea ce le însoţeşte, salvate de un anume domn Ghirţoiu, au dus la dezgroparea unui important val din cinematografia românească postbelică având ca figuri centrale două femei: surorile Stănescu.

Misiune

Pornind de la acest prim caz propus colaboratorilor noştri spre investigare, ne propunem studiul riguros al fenomenului melodramatic în toate aspectele acestuia. Principalul obiectiv al Biroului este deconspirarea melodramatizărilor din diferite contexte sociale şi înlesnirea accesului general al publicului la rezultatele cercetării.

Reprezentantele Biroului, Alina Popa şi Irina Gheorghe vor sta la dispoziţia vizitatorilor la deschidere, precum şi sâmbătă 26 şi duminică 27 septembrie, orele 16 - 20 pentru orice lămuriri în ceea ce priveşte studiile biroului. De asemenea, accesibile tuturor vor fi arhiva, precum şi Raportul de activitate pe anul 2009 al Biroului, realizat cu sprijinul colaboratorilor noştri: Iulia Anghel, Octav Avramescu, Sebastian Big, Gabriela Eftimie, Rhea K., Claudiu Komartin, Igor Mocanu, Cristian Nae, Cosmin Neaga, Ştefan Tiron.

Biroul de Cercetări Melodramatice primeşte cazuri noi pe care se oferă să le investigheze în măsura în care acestea corespund cu obiectul său de activitate.

miercuri, 23 septembrie 2009

O dezbatere compromisă

În august, Curtea Supremă de Justiţie din Argentina a luat o decizie istorică, stabilind că punerea sub acuzare a cetăţenilor pentru deţinere de droguri pentru uz personal e neconstituţională, întrucât unui adult trebuie să i se permită să ia deciziile ce privesc stilul său de viaţă fără intervenţia statului. Politicile aplicate de statele europene sunt încă foarte diferite: dacă în Spania, Olanda şi Cehia, drogurile au fost legalizate (nu însă şi traficul, care este în continuare considerat un delict), în alte ţări drogurile uşoare sunt relativ scoase de sub incidenţa legii, eventual pasibile uneori de amenzi - în Islanda sau Portugalia, ţări care au adoptat o atitudine mult mai liberală, progresele sunt evidente: un studiu arată că în Portugalia rata supradozelor şi a îmbolnăvirii cu HIV a scăzut semnificativ, la fel ca şi consumul de heroină.
Când a ieşit ieri în presă, raportul Comisiei prezidenţiale ce recomandă legalizarea (de fapt, dezincriminarea) prostituţiei şi a drogurilor a fost din păcate confiscat instantaneu de trusturile care l-au transformat în mai puţin de o zi într-o glumă. Într-un instrument de luptă împotriva sau în favoarea unui candidat la preşedinţie. Politicul nostru deşănţat a învins încă o dată orice posibilitate de dialog civilizat şi onest. Din cele câteva sute de pagini ale raportului, au fost citate două rânduri discutate alandala în ziare şi la televizor şi aruncate - ca orice altceva în România - în luptele meschine care au ajuns să ne scârbească pe toţi. Iată, de pildă, ce mizerie de titlu într-un ziar pe care până nu demult îl citeam cu plăcere.
Dezbaterea publică pe această temă pare încă o dată compromisă. Nici nu ştiu cum ar putea fi altfel într-o ţară atât de dezbinată şi de puerilă. Şi totuşi, problema drogurilor rămâne, cu toate că discuţia e imposibilă încă pentru o vreme (probabil până când nişte legi unitare în această privinţă ne vor fi impuse din vest), în principal datorită moralităţii ipocrite şi a vederilor extraordinar de înguste ale românilor (începând cu politicienii şi sfârşind cu bravii bărbaţi ai patriei care îşi omoară nevestele în bătaie şi apoi cad în comă alcoolică, dar sunt vehemenţi împotriva marijuanei, care, nu-i aşa, e un instrument al diavolului...)

luni, 21 septembrie 2009

Laura Kasischke

Cunoscută îndeosebi ca prozatoare (a publicat şase romane, dintre care unul tradus şi în româneşte anul trecut - Prin faţa ochilor, în traducerea Luanei Schidu), Laura Kasischke este înainte de toate poetă. Din 1992 şi până în 2007 a publicat şapte volume de versuri, dintre care Fire & Flower (1998), Dance and Disappear (2002) sau Gardening in the Dark (2004) impunând-o ca una dintre cele mai valoroase autoare ale generaţiei sale (este în prezent deţinătoarea prestigioasei burse Guggenheim pentru poezie). Tonul puternic şi versurile obscurizante amintesc de Sylvia Plath, dar se poate remarca în poezia ei ceva din nihilismul, din vulnerabilitatea şi din scepticismul incurabil ale Generaţiei X.


Cântec de bucătărie

Castroanele albe aşezate ordonat în dulapuri
pline cu nimic.
Zgomotul
aplauzelor şi sunetul apei curgând.
Toţi cei care s-au înecat în ocean, toţi
cei înecați în piscine, în iazuri, familia
ce mergea împreună cu maşina merg mai departe. Cămara
plină cu crini, racii chinuindu-se să iasă din cratiţă,
şi Dumnezeu
târât de-a lungul cerului
într-o maşină în flăcări.
Reţetele
ca nişte confesiuni.
Confesiunile ca nişte cântece.
Soarele. Bomba. Castroanele
albe aşezate ordonat în
dulapuri pline cu sânge. Am vrut
ceva simplu, domestic. Un cântec de bucătărie.

Pur şi simplu mergeau cu maşina. Tata
a închis radioul, iar Mama
l-a deschis la loc.


traducere de Claudiu Komartin

joi, 17 septembrie 2009

Institutul Blecher

Acum nouă zile s-au împlinit o sută de ani de la naşterea lui Max Blecher. N-am auzit vorbindu-se prea mult despre ceea ce pentru mine e o aniversare importantă. (Nici nu am citit nimic edificator în sensul ăsta.) Aşa că m-am hotărât să pornesc o serie de întâlniri şi lecturi (evit să-i spun cenaclu fiindcă va fi, cred, ceva mai mult - şi mai proaspăt - de atât), în condiţiile în care prin Bucureşti nu prea se mai întâmplă nimic interesant. Pentru a ne aminti de un scriitor exemplar (şi, mai ales, pentru ca cei care încă nu l-au citit să o facă!), se va numi "Institutul Blecher". Prima ediţie va avea loc duminică, detaliile sunt scrise pe afişul de mai jos (pentru care îi mulţumesc Anei Toma), şi-i va avea ca invitaţi pe Dan Coman şi Sorin Despot. Sunteţi aşteptaţi.


marți, 15 septembrie 2009

Oradea 1931

Renumitul magazin "La Mielul Alb" a fuzionat cu magazinul "La Broască". Prin această fuziune, vechea şi renumita firmă "La Broască" s'a asortat complet pentru sărbătorile de paşti cu utile trusouri de mirese şi cu tot felul de aţe D.M.C.

Rog încurajarea onoratului public, care totdeauna s'a putut convinge de serviciul meu prompt şi eftin.

IZIDOR MOSKOVITS,
Str. Nicolae Iorga No. 8

(din "Gazeta de Vest", 29 martie 1931)

sâmbătă, 12 septembrie 2009

Când poeţii se întâlnesc

Sunt un mare fan (e prima oară când mărturisesc asta) al întâlnirilor dintre poeţi. Al momentelor extraordinar de intense sau, dimpotrivă, caraghioase şi total ratate din tot felul de cauze - vanităţi, nepotriviri de caracter sau de opţiune artistică, sau pur şi simplu stângăcii şi infantilisme. Că doar poeţii pot fi cei mai stângaci şi mai infantili oameni mari de pe lumea asta.
Am vânat în ultimii şapte ani câteva astfel de întâlniri cu totul improbabile - genul de instantanee pe care nu le-ai vedea întâmplându-se: Dalai Lama primit de Patriarhul Constantinopolului sau un şaman din Amazonia dând mâna cu Andreea Marin.
Prima a fost, acum vreo şase ani, în redacţia "României literare", unde s-au întâlnit (într-o încăpere îngustă şi tare-nghesuită) Angela Marinescu şi Constanţa Buzea. Atât de mare era distanţa dintre cele două doamne, încât şi după ce s-au salutat şi pupat destul de silnic, cei câţiva ani-lumină care le despărţeau păreau foarte greu de parcurs. Încercând să o evite pe Constanţa Buzea, Angela Marinescu a încercat o fandare imposibilă şi s-a lovit destul de rău de un dulap. O întâlnire din care a ieşit, aşadar, destul de şifonată. Nu le-am văzut niciodată împreună pe Mariana Marin şi Angela Marinescu, iar o asemenea alăturare mi se pare cu totul imposibilă.
O altă întâlnire improbabilă la care am asistat a fost cea dintre Ion Mureşan şi Emil Brumaru. Doi dintre cei mai mari poeţi ai ultimelor decenii, stând împreună, pe o terasă din Botoşani, sau anul trecut la Iaşi: unul euforic, jucăuş şi inepuizabil, celălalt... ei bine, hai să spunem doar că nu-mi amintesc să-l fi văzut vreodată pe Emil Brumaru râzând.
Între noi, cei mai tineri, nu cred că se vor repeta vreodată zilele (cu câteva momente incredibile de apropiere şi de prietenie) petrecute acum exact cinci ani la Fiad şi Bistriţa; a fost, acela, primul moment în care ne întâlneam - şi făceam cunoştinţă - poeţii (plus câţiva prozatori) recent debutaţi, premiaţi etc. O masă la care stau Ruxandra Novac, Elena Pasima şi Ioana Bradea sau o seară în care Teo Dună, Dan Sociu, Dan Coman, Bogdan Lipcanu, Sebastian Sifft şi alţi câţiva vorbesc sincer şi relaxat despre literatură şi autenticitate e ceva ce poate numai extratereştrii (dacă răpirile lor ar fi ceva mai organizate) vor putea repeta. (Tot atunci am văzut pentru prima dată superbul Big Time, din 1988, al lui Tom Waits.)
De pomină a fost, în secolul trecut, întâlnirea dintre Federico Garcia Lorca şi Hart Crane, în Brooklyn. O seară imposibilă - Crane era deja beat când a ajuns Lorca, iar acesta nu vorbea engleza, după cum Crane nu ştia o boabă din limba andaluzului. Philip Levine a scris un poem simpatic pornind de la asta.
O altă întâlnire bizară despre care am citit de curând a fost cea dintre Bukowski şi Ginsberg. Cei doi aveau o lectură în faţa unui public de 1600 de oameni. Bukowski, fireşte beat, l-a tot provocat pe Ginsberg, ironizându-l în gura mare când acesta a intrat şi spunându-i că nu a mai scris nimic bun de la Howl şi Kaddish. La sfârşit, după lectură, Bukowski i-ar fi spus lui Ginsberg: "Ginsberg, eşti un om bun", deşi acesta se temuse că îl va trata de "poet academic" sau "poponar ochelarist". Iar Ginsberg şi-l aminteşte pe Bukowski ca pe un tip "prietenos şi agreabil".

în fotografie: Teodor Dună, Elena Pasima, Ruxandra Novac, Cl. K., Dan Sociu, în bucătăria Comanilor din Bistriţa (2004)

joi, 10 septembrie 2009

Uranus-Rahova

Până nu demult, cartierul Rahova (şi ce a mai rămas din Uranus, după demolările masive ordonate de Ceauşescu pentru construirea Casei Poporului) părea pierdut pentru civilizaţie şi, în general, pentru o viaţă socială decentă. Iată că lucrurile se mai schimbă, şi încă în mod natural, iar cartierul Uranus-Rahova, deocamdată în ruină, deşi aflat la doar 10 minute de Piaţa Unirii, supranumit mai nou de cineva (cu o exagerare simpatică) "noul Soho al Bucureştiului" revine - din punct de vedere social şi cultural - la viaţă. Foaia bilunară pe care au scos-o începând din iulie agenţiile Re:ply şi DC Communication în 5000 de exemplare distribuite gratuit în mai multe locuri e curată şi inteligent construită. Totul a pornit de la Liberty Center, un mall care, în ciuda părerilor mele despre astfel de locuri, reuşeşte să mai scoată puţin la lumină locuitorii din zonă - şi să le ofere o alternativă socială; sper că e doar un început, şi că Bucureştiul nu va deveni de tot un tărâm al mall-urilor. Mai merită menţionată apariţia, în aceeaşi zonă, a centrului de artă contemporană The Ark, situat în vechea Bursă de mărfuri. Nu departe e şi MNAC, iar zona pare să crească interesant, amestecând business-ul cu arta contemporană într-o alianţă destul de nouă pentru Bucureşti. Pe când ceva asemănător şi-n Berceni? (O întrebare deocamdată retorică.)

miercuri, 9 septembrie 2009

Din mai multe părţi

Se pare că Un anotimp în Berceni poate fi comandată pe librarie.net aici. La fel ca celelalte titluri din colecţia Rotonda, Monstrul fericit şi Dicţionarul Mara.

O campanie interesantă - şi neobişnuită pentru la noi - despre, sau mai degrabă împotriva despresiei (pe care Mihaela Miroiu o numeşte "Urâta"). Nu e rău deloc, deşi iniţial mi s-a părut puţin caraghios.

Am participat ieri, invitat de Răzvan Ţupa, la un atelier cu elevii participanţi la ediţia de anul ăsta a LicArt. Mi-au plăcut câţiva dintre ei tare mult, a fost o întâlnire (şi o discuţie) foarte încurajatoare. Oameni de 17-19 ani încă mai citesc (şi pot vorbi despre) Byron, Rimbaud şi Lorca. Aici se găsesc poemele (mai există şi secţiunea fotografie) selecţionate în concurs.

luni, 7 septembrie 2009

Umbra lui Trakl

Un interviu cu Teodor Dună care merită citit, în "Ziua" de azi. Şi alte poeme în proză frumoase din Sebastian în vis (uite cum le leagă Trakl pe toate) al lui Radu Vancu.

duminică, 6 septembrie 2009

Despre Anotimp şi un performance

Două cronici la Un anotimp în Berceni: una aparţinându-i lui Emilian Galaicu-Păun, postată mai întâi pe blogul său, acum în "Clipa", nr. 4 / 2009, şi alta a lui Tudor Creţu, care nu se dezminte, în "Orizont", nr. 8 / 2009.
Încă ceva, un fel de performance înregistrat în Noaptea Galeriilor, pornind de la ultimul proiect al lui Gili Mocanu, de la Galeria Point - lihhil.

joi, 3 septembrie 2009

Aurel Dumitraşcu (1955-1990)

Aurel Dumitraşcu este unul dintre marii nedreptăţiţi ai generaţiei 80. Poet de primă mână, discret şi hipersensibil, mort la doar 35 de ani de leucemie, Dumitraşcu rămâne, alături de bucovinenii Vişniec şi Danilov (primul format şi lansat, totuşi, în Cenaclul de Luni de la Bucureşti), cel mai important scriitor al falangei nordice 80-iste. Ca şi bănăţeanul Ion Monoran, Aurel Dumitraşcu pare un poet uitat, deşi, spre lauda lor, nici Alexandru Muşina, nici Marin Mincu nu l-au ignorat în cele mai importante antologii de poezie ale ultimelor decenii - Antologia poeziei generaţiei 80 (1993, 2002), respectiv Poezia română actuală, vol. I (1998).
Despre Divina Paradoxalia (Paralela 45, 2006), cuprinzând cele două volume pe care Dumitraşcu le-a văzut publicate în timpul vieţii, precum şi trei plachete postume, s-a scris tare puţin, iar despre epistolarul cu Adrian Alui Gheorghe, Frig (Conta, 2008) şi despre jurnalul său, publicat în patru volume îngrijite de acelaşi admirabil Ad. Alui Gheorghe, Carnete maro (Timpul, 2002, 2003, 2004, 2005) - mai deloc (în condiţiile în care jurnalele derizorii ale câtorva scriitori la modă au stârnit prin revistele literare tot felul de comentarii şi de dispute).
Poet din familia lui Virgil Mazilescu, Aurel Dumitraşcu a lăsat în urma lui foarte mult - proiecte de cărţi, un jurnal (însumând aproape 1000 de pagini) pe care îl citeşti cu sufletul la gură şi o influenţă durabilă uşor de recunoscut în versurile mai multor 80-işti moldoveni.
Am descoperit în Divina Paradoxalia un poet excelent, limpede şi subtil, plin de vitalitate, dar însoţit întotdeauna de sentimentul precarităţii şi al extincţiei. Furtunile memoriei (1984), Biblioteca din Nord (1986) şi postumele Mesagerul (1992), Tratatul de eretică (1995) şi Fiara melancolică (1999) ar trebui să-şi găsească în sfârşit locul printre cele mai importante volume de poezie românească din ultimul sfert de secol.

"Eu sînt viu eu sînt mort eu rămîn" ("Aurel Dumitraşcu citit de o zînă", în Biblioteca din Nord)