luni, 31 august 2009

să nu scriu (jurnal)

rar, tot mai rar îmi iese în cale câte o cârciumă proletară, cu mese vechi acoperite cu muşamale murdare, peste care lămpile îşi revarsă lumina cirotică şi unde, la ziuă, alcoolicii ruşinoşi cântă şi râd, iar mai apoi cad de pe scaune ca popicele, dintr-un singur blând bobârnac al lui Dumnezeu

&

să nu scriu despre băutură, acum când toată lumea o face, atât de uşor, de locvace... să nu scriu despre aşteptare şi agitaţie, despre mânie şi încântare; despre nopţile tulburi cu punţi subţiri peste care treci doar cu ochii închişi, despre uimiri şi întrezăriri, să nu repet că tot ce contează e poezia venită din compasiune, şi nu poezia-uzură, făcută din creier, din încheietură

&

când beau, toate sunt limpezi şi înmiresmate, toate sunt înghiţite de o gură ce mestecă până când totul e fărâmicios şi jilav, soarbe până nu mai rămâne nimic de sorbit, iartă fără să se întrebe ce înseamnă iertarea

&

iar când mă gândesc la câteva momente şi chipuri, corpul meu se iluminează şi zornăie ca un săculeţ plin cu monede ieşite din uz


(din Un anotimp în Berceni)


vineri, 28 august 2009

Trei poeme de Bukowski

M-a bucurat vestea dată de prietenul Toma Dănilă: că va face un one man show pe texte de Bukowski pe la începutul lunii octombrie la Târgu Mureş (G.O.D., jucată la Green Hours, i-a ieşit foarte bine). De altfel, Toma mai tradusese şi postase pe blogul lui traduceri din marele Hank. Ceea ce mă încumet să fac şi eu acum.


Primul meu poem scris pe computer


oare am luat-o pe calea mortală a morţii?
mă va da gata maşina asta
când băutura, femeile şi sărăcia
nu au reuşit să o facă?

oare Whitman râde de mine din groapă?
dar lui Creeley îi pasă?

e totul aliniat cum trebuie?
am destul loc?

o să urle Ginsberg?

alină-mă!

f
ă-mă norocos!

fă-mă bine!

dă-mi aripi!

sunt virgin din nou.

un virgin de 70 de ani.

nu mă fute, maşină!

sau fă-o.
cui îi pasă?

vorbeşte cu mine, maşină!

putem să bem împreună.
putem să ne distrăm.

gândeşte-te la toţi oamenii
care mă vor urî la calculatorul ăsta.

o să-i adăugăm celorlalţi
şi-o să continuăm.

aşa că ăsta e începutul
nu sfârşitul.


Fii înţelegător


ni se cere mereu
să înţelegem
punctul de vedere al celorlalţi
indiferent cât ar fi de
învechit
prostesc
sau enervant.

ţi se cere
să priveşti
eroarea lor totală
viaţa lor irosită
cu înţelegere
mai ales dacă
sunt în vârstă.

însă vârsta este totalul
a ceea ce am făcut.
au îmbătrânit
urât
fiindcă au trăit
fără să le pese,
fiindcă au refuzat
să vadă.

nu e vina lor?

da’ a cui e?
a mea?

mi se cere să-mi ascund
punctul de vedere
faţă de ei
de frica
fricii lor.

vârsta nu e o crimă
dar ruşinea
unei vieţi
irosite
cu bună ştiinţă

printre toate
vieţile
irosite
cu bună ştiinţă

este.


Prima mea relaţie, cu o femeie mai în vârstă


c
ând mă uit înapoi
la umilinţele pe care le-am îndurat
din partea ei
mi se face ruşine
că eram atât de naiv,
dar trebuie să spun
că beam cot la cot
şi am înţeles că viaţa ei
ceea ce simţea faţă de lume
o luase complet razna la un moment dat

şi am mai înţeles
că nu sunt decât un partener de moment

era cu zece ani mai mare
şi rănită de moarte de trecut
ca şi de prezent;

s-a purtat urât cu mine:
m-a părăsit, a fost şi cu alţi
bărbaţi;

mi-a produs o suferinţă
imensă,
neîntreruptă;
m-a mi
nţit şi m-a furat;

ştiu că m-a părăsit
şi că au existat alţi bărbaţi,
dar totuşi am avut câteva momente frumoase;
telenovela noastră s-a terminat
când ea a intrat în comă

la spital,
am stat lângă patul ei ore întregi
vorbindu-i.

la un moment dat şi-a deschis ochii
şi m-a văzut:

ştiam că tu trebuie să fii”,
a spus

apoi a închis ochii.

a doua zi a murit.

după asta,
am băut singur
timp de doi ani.


traducere de Claudiu Komartin

joi, 27 august 2009

Madonna & Adora, fotbal & poezie

Încă ceva despre Constantin Virgil Bănescu - un articol frumos semnat de Răzvan Ţupa la rubrica "Amintiri din Paradis" a "Ziarului de Duminică".

O veste bună de la Iulian Tănase, o veste pe care-o aşteptam: lansarea unei colecţii de poezie la editura Art (care, se ştie, scoate cărţi superbe).

Articolul acid şi bine scris al lui Florin Negruţiu despre concertul Madonnei (sau, mai bine zis, învălmăşeala) din parcul Izvor (mi-a plăcut cum a vorbit Berti Barbera, fără nici un gest ostentativ, la B1 TV, despre povestea asta cu "regina muzicii pop").

În seara asta, pentru cei care mai au un cât de mic interes pentru fotbal, joacă patru echipe româneşti. Mă interesează îndeosebi Vaslui şi CFR Cluj, care vor juca împotriva AEK Atena, respectiv FC Sarajevo.

miercuri, 26 august 2009

Înapoi în Berceni

În seara şi noaptea asta, au întrerupt curentul de trei ori. Ca în vremurile bune de altădată.
Primesc mail de la Manasia, prieten de nădejde, ca-ntotdeauna - îmi atrage atenţia asupra unei ştiri încurajatoare.
E cald, romanul pe care-l traduc pare interminabil, iar la 8 vor începe din nou să lucreze la blocurile pe care le construiesc în apropiere.
Ar mai rămâne ceva de spus, dar o voi face altădată.
Somn uşor.

luni, 24 august 2009

Hemoragia soarelui, cu Ana Toma

M-am tot întrebat în ultimii ani, admirând câteva superbe cărţi în care poeţi şi desenatori s-au întâlnit pentru proiecte devenite legendare (Epica Magna a lui Nichita Stănescu şi Sorin Dumitrescu, Amintiri-le lui M. Ivănescu, Leonid Dimov şi Florin Pucă, Eleusis a aceloraşi Dimov şi Pucă), când se va mai întâmpla ca un grafician (ori un artist plastic sau vizual) cu pasiune pentru poezie să conceapă o carte împreună cu un poet. A fost de curând întâlnirea dintre Ion Mureşan şi Ioan Marchiş (din păcate, volumul trilingv Paharul, cu 10 ilustraţii ale sculptorului - care organizează de câţiva ani la Ocoliş o tabără de poveste - nu a circulat cât ar fi meritat). În urmă cu ceva vreme am cunoscut-o pe Ana Toma, care mi-a propus să facem o carte-obiect, şi ale cărei idei (fiindcă am încercat o vreme să lucrăm pe net, ea aflându-se în Timişoara) nu le-am înţeles întru totul de la început. Deşi prinsă în multe, Ana a conceput până la urmă aşa cum voia volumul-unicat, şi cred că Hemoragia soarelui, cu ilustraţiile ei, va fi lucrul cel mai frumos din zona asta pe care l-am făcut până acum. Pun aici o excelentă lucrare a Anei, care lucrează nu doar vizual, ci mai ales cu adâncimi şi perspective tactile imposibil de reprodus într-o simplă imagine scanată. Şi totuşi...

joi, 20 august 2009

Le Clézio

Foundouk-ul era diferit de-a binelea de tot ce întâlnisem până atunci.
Era o casă deschisă tot timpul, situată pe o stradă pe care treceau mereu camionete, maşini şi motociclete. Piaţa se afla la doi paşi, o clădire mare de ciment în care găseai tot ce voiai: carne proaspătă şi legume, dar şi papuci, covoare sau găleţi de plastic.
Părăsind casa Lallei Asma, nu ştiam încotro să mă-ndrept. Ştiam un singur lucru: că trebuie să mă ascund într-un loc în care Zohra şi Abel nu mă vor găsi niciodată, chiar dacă ar trimite poliţia să mă caute. Băteam străzile pe la umbră şi mă lipeam de pereţi ca o pisică pierdută. În cap îmi răsunau cuvintele pe care mi le aruncase Zohra: “Vrăjitoareo! Criminalo!”. Eram sigură că, dacă ar fi pus mâna pe mine, m-ar fi aruncat în închisoare. Paşii m-au purtat, în ciuda voinţei mele, către strada unde căutasem un doctor pentru Lalla Asma. Când am recunoscut zidăria, poarta cu uşile batante larg deschise, inima mi-a tresăltat de bucurie. Eram sigură că Zohra nu m-ar putea găsi acolo.
Doamna Jamila nu era în foundouk. Fusese chemată undeva pentru o urgenţă, aşa că m-am aşezat cuminte sub balcon, cu spatele lipit de perete, şi am aşteptat-o lângă uşa ei.
Prima oară când venisem eram prea grăbită şi nu avusesem timp să privesc cu atenţie ce se întâmpla în acel loc. Acum, remarcam totul în detaliu: oamenii ce intrau şi ieşeau din curte fără încetare, vânzătorii ambulanţi zdrenţăroşi, încărcaţi ca nişte animale de povară, negustorii care îşi aşezau baloturile pe sub arcade. Erau comercianţi de legume, de curmale şi inşi tineri ce aduceau încărcături bizare în echilibru pe bicicletele lor, cutii pline cu jucării de plastic, casete muzicale, ceasuri, ochelari de soare. Le ştiam toate mărfurile pentru că băteau adesea la poarta Lallei Asma şi, cum ea nu mai putea să iasă la cumpărături, îi punea să-şi desfacă mărfurile în curte şi cumpăra de la ei lucruri de care nu avea nevoie, stilouri, săpunele, ceea ce o înfuria pe noră: “Mamă, ce mai faceţi şi cu ăsta?”. Lalla Asma dădea din cap: “Poate că într-o bună zi voi fi mulţumită că l-am cumpărat.” Nu mi-aş fi închipuit niciodată că vânzătorii ambulanţi se puteau strânge într-un loc cum era curtea aceasta.
La etaj locuiau tinerele femei pe care le văzusem de prima oară, atât de elegante şi de frumoase încât, în naivitatea mea, le luam drept prinţese. La acea oră, dormeau în încăperile lor, în spatele uşilor înalte lăsate întredeschise.
Privind printr-o uşă crăpată, am văzut-o pe una dintre prinţese culcată pe un pat mare. I-am distins într-o clipă silueta. Stătea întinsă pe aşternuturi complet goală, cu chipul ascuns de păr, şi am fost uimită să-i văd abdomenul foarte alb şi pubisul epilat în întregime. Nu mai văzusem nimic asemănător. Lalla Asma nu mă ducea niciodată la băile publice şi, până în ultima vreme, nu voia să o văd dezbrăcată. Iar corpul meu slăbănog şi negricios nu semăna deloc cu această carne atât de albă şi cu acest sex adormit. Cred că m-am dat înapoi puţin, un pic speriată, iar palmele îmi transpiraseră.
Am aşteptat multă vreme în galerie, concentrându-mă pe neîntreruptul du-te-vino al comercianţilor din curte. Nu mâncasem nimic de o zi, îmi era tare foame şi muream de sete.
Jos, în curte, era un puţ şi dibuisem sub arcade un balot cu fructe uscate pe care veneau vrăbiile să le pigulească. M-am strecurat pe scări până la balot. Îmi era puţin ruşine, fiindcă Lalla Asma îmi spusese că nu e nimic mai rău decât să furi, mai puţin din cauză că iei ceva ce nu e al tău, cât pentru că înşeli. Însă îmi era foame, iar lecţiile preţioase ale Lallei Asma erau deja departe.
M-am ghemuit lângă sacul deschis şi am mâncat curmale şi smochine uscate şi câţiva pumni de stafide pe care le scoteam dintr-un ambalaj de plastic. Cred că aş fi mâncat mare parte din ce era în balot dacă proprietarul mărfii nu ar fi sosit prin spate fără zgomot şi nu m-ar fi prins. Mă ţinea de păr cu mâna stângă şi cu dreapta agita prin aer o curea. Negresă mică şi hoaţă! Îţi arăt eu ce le fac celor de teapa ta!”. Îmi aduc aminte că cel mai tare mă înspăimânta nu faptul că fusesem prinsă, ci felul în care negustorul îşi înfipsese degetele în desimea părului meu, spunându-mi: “Saouda!”. Pentru că era un cuvânt pe care nu mi-l mai spusese nimeni, nici măcar Zohra, când era furioasă. Ea ştia că Lalla Asma nu ar fi suportat asta.
M-am zbătut şi, ca să-l fac să-mi dea drumul, l-am muşcat până la sânge. L-am înfruntat, strigându-i: “Nu sunt o hoaţă! Vă voi plăti pentru ce-am mâncat!”.
Exact în acel moment a sosit doamna Jamila, iar femeile de la etaj s-au aplecat peste balcon şi au început să-l apostrofeze pe vânzătorul ambulant, strigându-i cuvinte de ocară pe care nu le mai auzisem niciodată. Ba chiar, una dintre prinţese, negăsind nimic mai potrivit ca proiectil, arunca în el cu bănuţi de zece sau douăzeci de centime, strigându-i: “
Uite, ia-ţi banii, hoţule, fiu de câine!”. Iar el înlemnise, dând înapoi din faţa muştruluielii femeilor şi a ploii de bănuţi, până ce doamna Jamila mă luă de braţ şi mă duse cu dânsa spre etaj. Cred că încă ţineam în mâini stafidele cărora nu le dădusem drumul nici măcar atunci când vânzătorul mă trăsese de păr şi mă bătuse cu cureaua.
Dar mi se f
ăcuse deodată atât de frică, sau poate că erau toate câte mi se întâmplaseră în ultimul timp, cu Lalla Asma căzând pe gresie şi Zohra care mă alungase furându-mi cerceii de aur. Pe scară am început să plâng, atât de tare că nu mai reuşeam să urc treptele. Iar doamna Jamila, care nu era mai solidă decât mine, m-a purtat până sus ca pe un copilaş. Îmi tot spunea la ureche: “Fata mea, fata mea”, iar eu plângeam şi mai tare, fiindcă în aceeaşi zi îmi pierdusem bunica şi găsisem o mamă.
La capătul scărilor, prinţesele (pentru că aşa le numeam în adâncul meu, chiar şi atunci când am înţeles că nu erau tocmai nişte prinţese) mă aşteptau cu o mie de mângâieri şi demonstraţii de prietenie. M-au întrebat cum mă cheamă, şi-mi repetau numele între ele: Laïla, Laïla. Mi-au adus ceai tare şi plăcinte cu carne de miel, din care am mâncat cât am putut. Apoi mi-au făcut patul într-o cameră mare, întunecată şi răcoroasă, cu perne aşezate pe jos, unde am adormit de îndată cu toată hărmălaia din acel loc, legănată de scârţâiturile unei muzici care venea de la un radio din curte. Aşa am intrat în viaţa doamnei Jamila, care făcea chiuretaje, şi a şase prinţese.


(fragment din romanul Peştişorul de aur, traducere de Claudiu Komartin)

miercuri, 19 august 2009

De pe bloguri adunate

O postare a lui George Florea despre Un anotimp în Berceni pe quasiote.wordpress.com

Poemul cu care se deschide cartea ("Ce ascunzi în palmă") dat ca preferatul ei de către hearmyself.wordpress.com

Menţionarea blogului în topul "Blogul de aur" de la O carte într-o frază (iată-mă din nou premiant)

Ultimele isprăvi ale celor mai tineri paveldanişti: cenaclulpaveldan.wordpress.com

O leapşa simpatică ce circulă pe blogurile literare: leapşa pe recomandate

Un frumos poem al Magdei Isanos, care şi mie îmi place mult, ales de white noise

luni, 17 august 2009

Împotriva non-combatului

Într-o ţară în care, după douăzeci de ani de democraţie, sentimentul general este de dezamăgire vecină cu revolta, în care a lua atitudine a devenit ceva derizoriu sau lipsit de sens, iar persoanele care ar avea legitimitatea să o facă (oameni inteligenţi, lucizi, oneşti, cu o reputaţie nepătată în diversele domenii în care s-au făcut remarcaţi) sunt ignoraţi cu desăvârşire (nu are rost să vorbim în România de azi despre societate civilă, după cum este ruşinoasă confiscarea etichetei "intelectualitate" de câţiva mahări conservatori şi lefegii), apariţia unui tip ca Remus Cernea - însoţit, din câte înţeleg, în protestul din faţa ambasadei Americii, de nici zece oameni -, un tip emancipat pe care l-am mai văzut la televizor, despre care am mai citit şi al cărui discurs civilizat şi decent mi-a plăcut, poate părea o ciudăţenie perdantă din start. Mă încăpăţânez să cred, totuşi, că nu e totul pierdut. Şi pentru atâta lucru, Cernea, cu profilul lui de 68-ist aterizat la momentul şi în locul cel mai nepotrivit pentru gesturi de bun-simţ şi de firesc public, ar avea, în cazul nu improbabil, ci imposibil în care ar candida la preşedinţia României, votul meu. Să mai spun că dintre cunoscuţii mei, probabil sub 20% au votat măcar o dată în ultimii ani şi că nici nu au de gând să mai facă aşa ceva, în condiţiile în care n-am mai auzit de luni bune de Crin Antonescu (pe care eram decis, la momentul când şi-a anunţat candidatura, să îl votez) - chiar, ştiţi cumva, mai trăieşte? - sau de prinţul-actor cu nume de fruct, singurul lucru cât de cât decent şi în puterile mele este să pun în discuţie o asemenea chestiune. L-aţi vota pe Cernea (sau un alt om cu profilul şi intenţiile sale)? Mai aveţi vreo speranţă sau vom trăi în continuare într-o ţară în care oamenii de bine au ales non-combatul politic şi public?

sâmbătă, 15 august 2009

La plecare

"De când l-am cunoscut şi îl citesc, Constantin Virgil Bănescu îmi întăreşte, cu fiecare etapă ce o parcurge, impresia că este un poet zen, cu o sensibilitate şi o gândire izvorâte din înţelepciunea şi graţia extrem-orientalilor sau din spiritul neschimbător, fără-de-timp, al Upanişadelor. Nu mai încape nicio îndoială, acum, la a treia carte, că el nu are legătură nici cu insolenţa, nici cu faconda cam de prea multe ori ignorantă şi goală a generaţiei noastre. Izolarea lui orgolioasă, histrionismul de modă veche (fiindcă ipostaza orfică îl bântuie şi-i condiţionează fiecare gest) sau inadaptabilitatea pot face din el de acum încolo un neînţeles, izolat în lumea sa ca într-un cub al lui Rubik, sau un poet matur, tonic, fermecător. Până atunci, sper ca C.V. Bănescu să găsească în cerul său pacea şi limpezimea vindecătoare pe care le caută."

Am publicat textul de mai sus în "Egophobia" din mai 2006. Tocmai îi apăruse acelaşi cer ce nu e, căreia-i fusesem, cred, primul lector. După trei ani, Bobiţă a ales să încheie de unul singur conturile cu o existenţă care devenise pur şi simplu prea greu de îndurat. Ne îndepărtaserăm în ultima vreme, deşi ne întâlneam cândva foarte des (cenaclul Norei Iuga, apoi "Euridicea" lui M. Mincu, o lectură de neuitat în 2004 la Goethe Institut, prima mea călătorie în afara ţării, la Viena). Ne-a făcut cunoştinţă pe la sfârşitul lui 2001 Octavian Soviany. La "Turist", care nu mai există nici el azi. Era, cred, momentul cel mai fast al poetului care se prezenta pe atunci simplu "Bobiţă". Şi care, după câţiva ani şi o primă tentativă de sinucidere (am avut atunci o întâlnire ciudată şi dureroasă, la clinica de chirurgie reparatorie de pe Calea Griviţei), ajunsese să-şi urască numele. Nu voia să i se mai spună "Bobiţă" (numele cu care se consacrase), ci "Virgil" (cât de greu îmi venea să-i spun astfel, şi cu câtă severă delicateţe mă corecta când îmi scăpa "Bobiţă"). A murit aşa cum a trăit: liber. Şi simt că acum şi-a recâştigat numele.




cu Bobiţă Bănescu şi Teodor Dună, în 2005, la Viena

miercuri, 12 august 2009

Bobiţă. Odihnească-se în pace

Dacă e adevărat ce am citit (în postarea Laurei Husti-Răduleţ) în noaptea asta, că a murit Constantin Virgil Bănescu, poetul şi prietenul alintat până nu demult Bobiţă, atunci eu nu mai înţeleg nimic - credeam că, întors la Târgovişte, îşi va găsi liniştea care-l ocolise atâta vreme. Îmi năvălesc în minte o sumedenie de momente cu el şi-mi vine să spun că a fost precocele absolut al generaţiei noastre, că a avut momente de strălucire intensă şi că... dar mai bine tac naibii din gură.

duminică, 9 august 2009

Tadeusz Różewicz

Tadeusz Różewicz este nu doar unul dintre poeţii polonezi clasici ai secolului XX (alături de Czeslaw Milosz, Wyslawa Szymborska şi Zbigniew Herbert - primii doi câştigători ai Premiului Nobel), ci şi unul dintre ultimii mari modernişti europeni în viaţă. Różewicz s-a născut în 1921 la Radomsko şi a fost martor şi participant la toate marile momente din ultimii 70 de ani - a făcut parte din Rezistenţă în timpul ocupaţiei naziste a Poloniei, a scris poezie în comunism şi după căderea acestuia. Câştigător al festivalului de poezie de la Struga la un an după Ginsberg şi autor a peste 50 de volume de versuri, teatru şi proză, Różewicz a scris, de la debutul său din 1947 şi până în anii 2000, o poezie foarte variată, fiind unul dintre autorii preocupaţi de reînnoirea continuă a mijloacelor de expresie.


Supravieţuitorul


Am douăzeci şi patru de ani
dus la măcel
am supravieţuit.

Următoarele sunt sinonime goale
:
om
şi animal
dragoste şi ură
prieten şi duşman
întuneric şi lumină.

Oamenii şi animalele sunt omorâţi în acelaşi fel
am văzut-o:
camioane pline cu oameni schilodiţi
ce nu vor fi salvaţi.

Noţiunile sunt doar cuvinte:
virtute şi crimă
adevăr şi minciună
frumuseţe şi urâţenie
curaj şi laşitate.

Virtutea şi crima cântăresc la fel
am văzut-o
:
la un bărbat care era în acelaşi timp
criminal şi virtuos.

Caut un profesor şi un maestru
care să îmi redea văzul auzul şi graiul
care să numească din nou obiecte şi noţiuni
care să despartă întunericul de lumină.

Am douăzeci şi patru de ani
dus la măcel
am supravieţuit

Cine este poet


Poet e cel care scrie poeme

şi cel care nu scrie poeme

poet e cel care se eliberează de legăturile lui
şi cel care îşi impune singur legături

poet e cel care crede
şi cel care nu reuşeşte să creadă

poet e cel care a minţit
şi cel care a fost minţit

poet e cel care are buze
şi cel care înghite adevărul

cel care cade
şi cel care se ridică

poet e cel care pleacă
şi cel care nu poate pleca.


Omul nou



Omul nou
este acesta da
e-această
ţeavă de canalizare
care lasă totul
să treacă prin ea.


Poem


Vrusesem să descriu
căderea frunzelor
într-un parc din sud

cinci lebede albe
alunecând pe oglinda de apă
împâclită

vrusesem să pictez
negrele crizanteme
oxidate de brumă

lumina pe buzele
unei tinere fete
ce trece

visasem la poeţii
din tărâmul de Mijloc
ce stăpâneau arta
de a scrie opere desăvârşite
ei s-au stins
dar lumina poemelor lor
ajunge până la mine
după o mie de ani

o frunză tocmai a căzut pe pământ

şi am înţeles
tablourile care plâng
tăcerea muzicii
misterul poeziei mutilate

reîntors acasă
mâna mea a-nceput să scrie
un poem
surdo-mut
care a vrut să existe
să vadă lumina zilei
dar eu nu doresc să îl scriu
aştept să înceteze încetul cu încetul
să mai respire.


Printre multiple îndeletniciri


Printre multiple îndeletniciri
de o extremă urgenţă
am uitat
că mai trebuie
să şi mor

inconştient fiind
am neglijat această sarcină
sau o îndeplineam
cu superficialitate

de mâine
totul se va schimba

o să mă apuc de murit
cu cea mai mare grijă
cu optimism şi înţelepciune
fără să pierd vremea

traducere de Claudiu Komartin

joi, 6 august 2009

Ce mai poate fotbalul

Revin la postarea de ieri. Timişoara a eliminat pe Şahtior, iar oraşul din Banat a fost aseară în sărbătoare. Mi-am amintit că într-una dintre revistele care au avut o mare influenţă asupra adolescenţei mele, "Secolul 20", a apărut în 1998 un număr (397-400) pe care l-am citit la vremea aceea cu pasiune. Se găseşte online aici. Iar azi-noapte am citit o simpatică poveste cu fotbalişti din volumul Târfe asasine (Curtea Veche, 2009) al lui Roberto Bolaño, intitulată "Buba".

Mâine, de la ora 15.05, la Radio România Cultural va fi difuzat un interviu despre Un anotimp în Berceni şi nu numai, în cadrul emisiunii "Noua
Revistă Vorbită" a Adelei Greceanu.

miercuri, 5 august 2009

Ce poate fotbalul

Am văzut de curând filmul cu şi despre Maradona al lui Emir Kusturica, cel mai bun lucru pe care l-a făcut regizorul sârb de la Pisica albă, pisica neagră încoace. Un film despre un personaj uluitor şi despre puterea fotbalului, despre cum se poate împleti el cu spectacolul, religia şi mitul.

trailerul filmului Maradona by Kusturica (2008)

duminică, 2 august 2009

Pentru Cristi Popescu (1959-1995)

Despre splendidul Caiet de citire şi de caligrafie (fragmente de jurnal) (Vinea, 2003), primul volum postum al lui Cristian Popescu (cuprinzând texte puţin cunoscute, publicate la începutul anilor '90 în Luceafărul şi în Adevărul literar şi artistic, ale poetului stins din viaţă în 1995) s-a scris şi vorbit foarte puţin, nici măcar în termenii politicos-măgulitori în care tot felul de comentatori de ocazie au năvălit, mai cu seamă după dispariţia liderului nouăzecist, la construirea unei legende mult prea asemănătoare în multe locuri cu istorii avându-i în centru pe alţi copii teribili ai poeziei româneşti din trecutul nu prea îndepărtat (Nichita Stănescu şi vajnica boemă a generaţiei sale). Îmbălsămat mult prea curând, citit pe sărite, pomenit în discuţii (insipide) de care poetul mai degrabă s-ar fi ferit (şi ar fi meritat minima complezenţă – sau gratitudine – ca cei ce i-au supravieţuit să-l ferească), Cristian Popescu arată şi prin aceste fragmente de jurnal cât de importantă a fost apariţia sa în literatura noastră de la sfârşitul anilor ’80.
Se vede cât de importantă şi de durabilă a fost înnoirea lirică adusă de Cristian Popescu în influenţa majoră pe care o are astăzi în rândul unei părţi semnificative a poeziei ultimei generaţii (Adela Greceanu sau Teodor Dună îi datorează mult, poate şi Aglaja Veteranyi, faimoasa prozatoare-poetă de limbă germană care s-a sinucis la 39 de ani), pentru care, aproape fără excepţie, opera
lui Popescu e comparabilă s-ar zice, ca întindere, greutate şi influenţă postumă, celei a lui Virgil Mazilescu. Mazilescu a publicat în timpul vieţii patru volume, pe când Cristian Popescu – trei (Familia Popescu, Cuvânt înainte, Arta Popescu), astăzi imposibil de găsit.
Impresionantă este, în acest context deja precizat, miza foarte înaltă a Caietului..., care ni-l prezintă pe Cristian Popescu, încă de la pagina cu care jurnalul se dechide, ca pe un credincios (“Toate cărţile tind să se topească, să fie cuprinse în Biblie”), dacă nu chiar ca pe un mistic pătruns de misterul revelării, într-o continuă tensiune cu sine şi cu lumea, pentru care scrisul reprezintă mai mult decât terapie, exorcizare sau exerciţiu de seducţie: un mod de a trăi întru credinţă, de unde şi încercările sale stăruitoare de „teologia literaturii”, căci “(...) literatura este frumuseţe-şi-adevăr-şi-învăţătură-de-credinţă. (...) Teologia şi mistica sunt adevăratele prilejuri pentru poezie de a-şi depăşi condiţia. Adică, aşa cum se întâmplă de obicei, numai când şi-o depăşeşte ea devine poezie mare” (pag. 15-16). Aşa se face că însemnările acestui poet sclipitor, chiar atunci când nu se ocupă în mod direct (sau făţiş) de teologia literaturii sau de relaţia sa cu divinitatea (despre “Dumnezeu privit de jos, dinspre lume”, după cum scrie într-un loc), precum în rugăciunile transcrise în momentele cruciale, în care Popescu pare transfigurat de credinţă, sunt străbătute de o adevărată năzuinţă spre înduhovnicire.
Fie că face un portret superb lui Toulouse-Lautrec (poate cel mai expresiv şi mai adânc făcut vreodată pictorului francez în cuvinte): “Un cap enorm, brunet, o faţă morbidă, suptă, suferindă, dar foarte colorată, cu pielea grasă, uleioasă şi înnegrită de barba zburlită; o gură tăind figura de la un obraz la celălalt, având aspectul unei răni deschise, cu buze formidabile, turtite şi fleşcăite, buze a căror pieliţă violet-trandafirie tiveşte deschizătura înspăimântătoare, aproape obscenă ”, pentru ca de aici să pornească într-o aventură de descoperire a propriei “conştiinţe a trupului”: “Conştiinţa trupului este conştiinţa încercării la care este supusă fiinţa în cadrul devenirii lumeşti. Conştiinţa trupului este că el însuşi e o bucată de pământ ce poate fi salvată” (pag. 57-61), fie că are viziuni sumbre, încărcate de o covârşitoare tensiune spasmatică, iar condiţia celui ce notează este evident traumatică, de încercare extremă: “Un turn de cruci puse una peste alta, potrivite perfect ca şi cărţile în pahetul de cărţi de joacă, ca şi foile cărţii aşezate una peste alta. Îmi iau crucea în cârcă şi fac turism: sus-jos, jos-sus (...) Ajute Dumnezeu cel Mare, cel Bun şi cel Sfânt” (pag. 82) sau ca în fragmentul răscumpărător din “Zile” (Sâmbătă, pag. 109): “Noapte: puţ de petrol arzând şi eu înecat în foc negru. O piatră de moară azvârlită peste gura cu dinţi a fântânii cu antracit clocotind. O piatră strivindu-mi limba şi mâinile. Satana este obligat să-şi caute într-una Antihristul. Iartă-mă Dumnezeule Mare şi Sfânt, dar în noaptea asta a vrut să şi-l găsească în mine”, fie că vorbeşte în “limba cărciumii” – prilej pentru însemnări de o extraordinară poezie: “Îmi imaginez gustul a cincizeci-de-vodcă făcută din grâul care va creşte pe propriul meu mormânt” (în “Crâşme”, pag. 43-53), Cristian Popescu este acelaşi poet inconfundabil, de o fineţe cuceritoare a observaţiei, inegalabil în joaca şi jocurile funambuleşti, în care se întâlnesc, după cum s-a mai spus, Bacovia, Urmuz şi Caragiale, şi pentru care amorurile (“Femeia doar ca pretext de iubire. Infirmitate”) şi Dragostea credinciosului plin de smerenie (“Criza, boala, nebunia nu pot fi decât prilej de smerenie”) sunt într-o curioasă “întrecere”: “Amantele, concubinele, marile amoruri, femeile cu care am trăit ar putea fi măştile noastre mortuare, adică măştile de gaz pe care le poartă îngerii atunci când, uneori, ne vizitează” (pag. 90).
O carte superbă, din care se poate cita copios şi la întâmplare, fără spaima că ai putea nimeri vreo scădere în extraordinarul flux al conştiinţei poetice, o carte de o curăţenie şi o expresie a credinţei întru totul exemplare, transcriind căderile şi înălţările unui poet despre care de-abia acum putem afirma cu încredere că este un mare poet. Un caiet de însemnări faţă de care notaţiile zeloase şi îngâmfate din jurnalele publicate de scriitori astăzi la modă par nişte mizilicuri vorbăreţe şi plicticoase.
Şi ce alt final ar fi mai potrivit decât un citat din pledoaria lui Cristian Popescu pentru jurnal, pentru mărturisire şi “nebunie”: “Jurnalul este un fel de nuntă continuă”; “Deci, aşa cum nu există diferenţă între jurnal şi creaţie, nu există diferenţă nici între om pe de-o parte şi nebun pe de alta. Orice literatură, fie ea jurnal, teatru, pamflet sau roman este una a unui biet nebun”.

"Nici mai, nici chiar, nici prea, nici foarte. Şi nici măcar Popescu. Nu, Doamne, nici măcar atât." (Cristian Popescu, Arta Popescu, 1994)